Adeverirea credinţei prin minuni la Sinodul I Ecumenic

Suind „în muntele nepătimirii”, sfântul intră „în norul adâncii cugetări a celor dumnezeieşti”, primind pe „lespedea” inimii „legea mântuitoare”, ca odinioară Marele Pavel, care spunea că a primit legea „nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Cor. 3, 3). Sfântul Spiridon era un om simplu, fără ştiinţă de carte, ce, în mod uimitor, cunoştea însă temeinic Sfintele Scripturi, ca mai târziu Cuvioasa Maria Egipteanca, ce ştia pe de rost toată Psaltirea, deşi nu o citise niciodată. Cu marele Spiridon şi alţi sfinţi ca acesta se împlineşte cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur după care „harul Duhului Sfânt ţine locul Scripturilor” în cei cu viaţă curată. Cu cei neprihăniţi, Dumnezeu vorbeşte faţă către faţă. Abia după ce au căzut oamenii în păcate grele „a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu”. Iar Hristos Însuşi nu a dat ceva scris apostolilor, „ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: „Acela vă va aduce aminte de toate” (Ioan 14, 26)” („Omilii la Matei”, Omilia I).
Astfel, Sfântul Spiridon ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu prin viaţa sa, după cum mărturiseşte şi icosul: „Cunoscut-ai cu vieţuirea ta pe Dumnezeu, Cel ce vede cele ascunse, şi sufletul tău locaş primitor Treimii făcându-l, pe Aceasta cu curăţie ai primit-o”. Cunoscând prin experienţă dumnezeiască adevărul de credinţă, Marele Spiridon este numit „stâlp şi apărător al credinţei”, aşa cum îl arată şi minunea săvârşită la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325).
În acel sobor erau prezenţi şi filosofi greci peripateticieni, între care se evidenţia unul care formula argumente sofistice în favoarea ereziei lui Arie, după care Iisus Hristos ar fi fost doar o creatură a Tatălui ceresc. Sfântul Spiridon, care făcea şi el parte din cei 318 Sfinţi Părinţi, îl va îndupleca pe filosof să vină la cunoaşterea adevărului nu cu înţelepciunea omenească, ci cu puterea lui Dumnezeu.
Sfântul face o minune cu o cărămidă, vrând să arate deofiinţimea Persoanelor Sfintei Treimi, pentru că ştia că în cei îndoielnici „ochii sunt mai credincioşi decât urechile”. Făcând semnul Sfintei Cruci, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Marele Spiridon a strâns în mână cărămida şi „o! prea slăvită minune! focul s-a ridicat în aer, apa s-a vărsat pe pământ, iar lutul a rămas în mâinile sfântului”. Cei de faţă s-au înfricoşat, „filosoful cel rău l-ai ruşinat” cântă o stihiră. Acesta se vindecă de boala ereziei ariene, îmbrăţişând credinţa adevărată.
În acest fel se arată că Sfântul Spiridon urmează îndeaproape învăţătura Sfântului Pavel, care, deşi era un erudit, nu propovăduia prin intermediul înţelepciunii raţionale, ci prin „adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 5-6).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.